masca

Trântesc uşa la perete, trag obloanele prăfuite şi deschid
geamurile larg, să intre aer proaspat în blogul ăsta îmbătranit şi de
mult timp părăsit de fraierul ce şi-a lasat aici ultimele ramăşite de
copilărie, inconştienţă şi credulitate. Am recitit tot, e scris prost,
prăpăstios şi patetic. Dar nu şterg nimic.

 

Aştept să vină şi aici mult invocata şi excesiv de uzitata criză.
Criza de lichidităţi, o comprimare a biţilor şi octeţilor, să urle noul
val de blogăraşi că n-are loc să se extindă, să fie nevoie de spaţiul
meu părăsit pentru a îşi scoate la iveală creativitatea, vocea şi
talentul lor, care-i recomandă să… Îi recomandă să… Ce
să?

 

E ciudat, foarte ciudat să te întorci aici şi să vezi că nu s-a
schimbat mare lucru. Bine, văd că au apărut widgeturi, widgeţele,
tulzuri, instrumente, progrămele, oamenii s-au şforţat să aducă
progresul tehnic în peştera mea învăluită până acum în întuneric, toată
pagina mea personală e jucată în picioare de reclame la firme de
recrutare – preferatele mele, mă abţin, nu zic nimic, sunt şi ăştia
nişte bani care sunt necesari dezvoltării "lumii virtuale".

 

Doar că în mintea mea inocentă şi rămasă mult în urmă apare
întrebarea: Care dezvoltare? Frătioare, e trist şi incredibil să vezi
că, după atâţia ani la rând, taţii, greii, miejii blogurilor sunt tot
ăia premiaţi şi răspremiaţi din cuaternarul inceţoşat al blogosferei,
scoşi în faţă la fiecare petrecere din-asta de lume-nouă-şi-bună a
tineretului internaut. Bine, am înteles, ei sunt zeii scrisului,
scriitura lor şi cuvintele imbinate măiestru nasc axiome şi adevăruri
gravate în piatră, dar, tată, până şi Pele mai trăgea pe lângă poartă,
parcă şi Federer se împiedică în rachetă din când în când. 

 

Căcat, subiectul e penibil şi plictisitor, dar şi mai penibili şi
plictisitori sunt ăia care acum văd că îşi plâng în pumni că nu au fost
EI CEI ALEŞI, că blogosfera nu le-a recunoscut LOR talentul, graţia şi
inspiraţia divină. Citindu-le grăbit şi curios din însemnările care
parcă ar fi candidat la Pulitzer, nu pot să nu mă înspăimânt. Dacă
ăştia par a fi cei care vin din urmă, cei cu şanse reale la a-i detrona
pe mai-marii, mogulii, oligarhii blogurilor, atunci cu părere de rău şi
durere-n pulă mă simt dator să-i informez că tot Zoşii, Vis-urâţii şi
alţii din categorie vor câştiga la premii din-astea pline de importanţă
până când or ajunge bătrâni, ciungi şi cu scuipat la colţu’ gurii. Şi
tot filmuleţele de pe youtube cu aer de mari descoperiri geografice,
tot bârfuliţele din aşa-zisa new-media, tot reclamele sclipicoase şi
conturile de pay-pal vor trona pe tărâmurile blogosferice româneşti,
tărâmuri care încep să arate din ce în ce mai îngreţoşător ca alea
deontologice de televiziune şi presă scrisă, cu care nu ar trebui să
aibă nicio legătură, dar la care, pe ascuns şi pe nerecunoscutelea,
aspiră până la urmă toată floarea cea vestită a wannăbiilor autohtoni.

 

Ca să închei mica mea revoltă şi nemulţumire afişată în piaţa
publică, vreau doar să subliniez că sunt multe – incredibil de multe
bloguri (şi de aici, şi de pe alte plaiuri ne-weblogice) scrise corect,
îngrijit – surprinzător – chiar cu talent, nebăgate în seamă şi care nu
îşi doresc premii şi recunoaşteri internaţionale. De-a lungul anilor am
apucat şi eu (chiar profund neinteresat fiind de fenomenul de
culturalizare şi promovare a blogului şi a artei moderne pă net) să văd
nişte foarte bune campanii de teatru, literatură, fotografie
blogăristică, deci potenţial ar fi, după câte mi se arată. Doar că şi
mai multe, incredibil de şi mai multe sunt blogurile celelalte,
blogurile care nu spun nimic, nu fac nimic, nu sunt nimic… şi asta nu
ar fi în sine o problemă, că încă grădina virtuală e mare şi suportă pe
toată lumea, dar tocmai astea sunt cele care sar în faţă, care te trag
de mânecă, îţi tipă în ureche, îţi ridică doo degete înaintea ochiului
şi ţipă SUNT EU, NU MA VEZI? şi care astfel dau dreptate vocilor din ce
în ce mai multe care, uneori foarte corect, generalizează şi aruncă tot
fenomenul de blogăreală la gunoi.

 

Mai pe scurt, dacă tot nu putem face deosebirea dintre un blog de
agăţat femei şi un blog pretenţios de pseudo-scriitor, dacă tot nu
înţelegem că ne încăpăţânăm să comparăm mere cu pere şi nu putem
respecta, în acelaşi timp, atât dreptul unuia de a fi cretin în public,
cât mai ales dreptul altuia de a-i atrage atenţia că e cretin în
public, la ce pizda ţigăncii ne tot chinuim să modelăm căcatul şi să-l
facem coloana infinitului? Pen’ că de-aia, că de n-ar fi, nu s-ar
povesti şi mai ales pentru că e al dracu de amuzant să vezi câtă
energie şi cerneală cibernetică se iroseşte degeaba (cum am făcut şi eu
acum) pe un subiect incredibil de idiot!

 

Cu asta îmi închei prima şi, sper, singura mea "luare de
atitudine" în faţa inamicului invizibil, exprimându-mi şi eu, cu vreo
doi ani întarziere, nemulţumirea cu privire la ceea ce se pare că
populează sau poluează acum weblogul şi recunoscând, ca un moşneag
nostalgic ce se pare ca am devenit, că pe vremea mea era mai bine. Nu
m-apuc să înşir patetic momentele, vreau doar să îi salut pe cei vechi
care au mai rămas pe-aici şi să îmi exprim umila dorinţă ca viitorul
acestui plai mioritic ce m-a găzduit o bună bucată de vreme să nu fie
atât de negru şi oribil pe cât îl bănuiesc eu!

     Extaziat de revenirea net-ului în drepturile sale, adică de
fapt în ale mele, după 2 săptămâni de luptă oarbă, incursiuni în
teritoriul inamicului şi schimb de impresii despre mame cu minunata
reţea care (NU) mi-l oferă, am zis ca ar fi o metoda bună de
sărbătorire dacă mi-aş vizita meleagurile natale de blogăraş ratat,
plictisitor şi supărat pe viaţă, aşa cum ne categoriseşte o superbă
eminenţă cenuşie ce face revizii şi împarte adevăruri la reviste glossy
pentru femei care te învaţă, în nemărginita lor înţelepciune şi
inspiraţie divină, cum să sugi pula fără s-o muşti. (Nu mai dau linku’,
pentru cei curioşi se găseşte la jeg pe blog, deoarece şi pentru că
nu-mi place scandalul asta etern jurnalişti – blogări, din moment ce ne
încăpăţânăm să comparam mere cu pere.)

 

    Ca să mă subscriu şi eu curentului şi să fiu şi eu bloagăr
care se plânge ca-i de căcat ţara în care din vina noastră şi nepresaţi
de nimeni ne-am născut, iar în care cu o nesimţită lipsă de bani şi
chef de a pleca dracu în altă parte ne încăpăţânăm să rămânem, azi
vreau doar să împărtăşesc cu toată lumea (adică în mod normal cu
Marcelinho şi cu poza lui Oscar Wilde – care seamănă izbitor de mult cu
Dan Diaconescu, dacă stau să analizez mai bine) faptul îmbucurător şi
ceea ce în trecut părea foarte puţin probabil de a fi la doar o zi de
absolvirea cu licenţă cu tot a marii facultăţi de fiţe şi vorbe goale
din cadrul uriaşei academii care scoate pe bandă rulantă economişti
foarte capabili să lege două vorbe şi angajaţi mai apoi pe salariul
minim în cadrul unei firme de colţul blocului sau, şi mai bine, al unei
multinaţionale care să-i sclavagească sistematic 12 ore pe zi în scopul
evident al obţinerii de profit şi al dominaţiei mondiale, ce sa zic,
francmasonii dracului…

 

    Evenimentul în sine e unul, până la urmă, cât se poate de
fericit. Adică am scăpat de examene formulate ilogic, de anumiţi
profesori semidocţi, care nu prea cunosc bine genitivul, dar cu
pretenţii de mari intelectuali, economişti, scriitori şi inventatori ai
roţii, am scăpat de cozile interminabile, de regulamentele schimbătoare
după soare, de piţipoancele frecventatoare de cluburi fiţoase, dar
mâncătoare de ceapă cu pâine acasă, pline de inteligenţă ca
preşedintele de păr, în fine, ducă-se toate astea, că mi-a făcut
plăcere să le văd, dar şi mai mare plăcere să le văd plecate. O să
rămână doar un gust amar din tot ceea ce am păţit mulţi în facultatea
asta, presărat poate cu puţină nostalgie şi amintiri plăcute bune de
utilizat mai târziu, cum fac de obicei când prezentul resimţit ca fiind
groaznic pare mai apoi un trecut călduţ, sigur şi parcă nu chiar aşa de
rău… ca deh, aşa-i în tenis.

 

    Întotdeauna m-au fascinat alegerile, cum poate o curvă să
devină virgină în maxim 4 săptămâni! Încă de pe la 5 ani, când îşi
deschisese FSN-ul (parcă ???) sediu lângă bloc, eram acolo toţi copiii,
zilnic, rugându-ne ahtiaţi după insigne, afişe şi pixuri cu băieţii
şmecheri, care încă de pe atunci se dădeau de ceasul morţii de grija
ţărişoarei noastre, da’ eu sunt convins că doar în anii bisecţi.

    Eu încă mai colecţionez. Doar că acum, având totuşi drept de
vot,  nu mai trebuie să cer eu, mi se dă automat. Mergem pe stradă şi
primim te-miri-ce. Am deja un bec (să facem lumină în Bucureşti!),
floare mi se aduce la uşă, trebuie doar s-o ud, calendar cu meciurile
României la EURO… Am primit şi o brichetă de curând, stăteam în
staţie, aşteptând nimic (pentru că în aglomeraţie autobuzele nu mai
ajung nicăieri) n-aveam foc şi i-am cerut unui nene aşezat la o masă,
sub umbreluţă. Mi-a dat cu totul, cu însemnele partidului, poate-poate
oi fi şi eu vreun conservator recunoscător la momentul potrivit. Propun
să facem campanie cel puţin o dată la 2 luni, nu de alta, da’ aşa bine
te simţi când eşti tratat ca o ştampilă ambulantă, încât în cei 4 ani
prea lungi scurşi până la campania următoare, uiţi şi cum e să fii
tratat ca om. Da’ asta-i altă poveste.

    Îmi place să aud din casă jingle-ul "Doamne, ocroteşte-i pe
români" de cel puţin 15 ori pe zi (ce păcat că au băgat scârba şi-n
cântecul ăsta), îmi place să deschid geamul şi să văd exact sub balcon
tabăra de campanie, maşina cu muzica house şi fetiţele alea agitate
care au considerat normal să iasă în chiloţi pe stradă, şi-au mai tras
şi un tricou mulat să le acopere ce le lipseşte şi acum îşi zguduie
năstureii şi celulita prin faţa trecătorilor. Îmi place cum se pare că
nu suntem altceva decât nişte obsedaţi care n-au mai văzut urâte
dezbrăcate şi, din recunoştinţă, vom alege cu hotărâre pe cei care au
făcut posibil acest lucru, nouă, muritorilor. Îmi place să văd pancarte
uriaşe cu numele proştilor pe toate gardurile, să le analizez feţele
buhăite, privirile încrezătoare şi meschine, să citesc sloganuri
izvorâte din mintea ocupată a geniilor creatoare din campanie. 

   Daaa, că tot veni vorba de genii! Noua emisiune de la
Realitatea! Aia cu ringul!  Superb! S-au încrâncenat băieţii au
planificat, au anunţat super-producţie Lazarov pe toate căile şi cu ce
apar ei la teve? Cu penibilitatea perfectă, cea mai tare emisiune care
a văzul lumina zilei pe la noi, de 10 ori mai minunată decât Ciao
Darwin (remember? beatitudine, nu altceva) şi Trădaţi în dragoste la un
loc. Candidaţii vin într-un ring înconjurat de galerii penibile, care
aplaudă, fluieră, au pancarte, fac mai rău ca la fotbal şi se
încordează burtoşii în cuvinte ca să-şi doboare adversarul, pentru ca
în final, nu-i aşa?, să rămână numai unul. Toţi deontologii renumiţi,
toţi vorbă-multă s-au strâns să-i arbitreze pe vorbe-goale, Tatulici,
marele critic, mare forţă civică, a ajuns să bată gongul ca să defileze
nişte dudui cu cartoane în mână, băieţelul ăla cu ochelari şi fără gât
şi-a pus papion (bună mişcare) şi a devenit arbitru, jurnaliştii de
marcă ai lu’ peşte sunt acum un juriu nemilos care taxează loviturile
sub centură… E absolut superbă emisiunea, mi se face mie ruşine şi
milă de ruşinea lor, săracii, Turcescu, marele adevăr-sau-provocare
(sau ce făcea el cu emisiunea aia a lui) a ajuns să urle la candidaţi
ca nu fac spectacol, că nu se-njură, nu-şi dau croşee, palme peste
ochi, ca nu fac audienţă, că pleacă lumea din faţa televizorului. Da,
sigur, băieţii sunt disperaţi, e de înţeles, marea super-producţie a
lu’ peşte e mai puţin urmărită decât dramele emo-proştilor… adică
emo-puştilor de la OTV (nici nu vreau să mai intru în subiectul ăsta,
mi se pare atât de penibil… get a life, papagalilor, şi să vedeţi ca
nu mai suferiţi atât! cel puţin nu artificial… deja am ajuns să mă
bucur că-şi mai taie câte unul venele, mai scăpăm de ei, treptat, că
prea de doi ani e plin în faţa metroului la Romană).

    E minunat că în aproape 20 de ani, nu s-a schimbat nimic. Şi e
la fel de minunat că nici măcar nu ne interesează, nu ne mai surprinde,
ascultăm cu un calm desăvârşit (aici exceptând ultraşii, galeriile,
încuiaţii, naivii, plătiţii) ce are candidatul de spus, îl lăsăm să-şi
recite poezia învăţată pentru serbare, aplaudăm, înjurăm şi ne vedem de
treabă. Până la urmă, viaţa e în cu totul altă parte.

 

    P.S.: Dacă tot am trecut pe-aici, pe plaiurile natale, să urez
şi eu de sănătate şi orgasm Elenelor, Elenilor, Constanţelor etc. Şi,
că tot sunt aici, hai să-mi urez şi mie, că şi eu sunt din categorie,
să cresc mare şi frumos, cu burtă şi staff de campanie, mare edil,
întemeietor şi înghiţitor de flăcări şi rahat, călcător pe cadavre, să
vă mint frumos în faţa şi să vă fur şi mai frumos pe la spate (am zis
"fur"), astfel încât să vă înclinaţi respectuos în viitor, când mă veţi
vedea la semafor, cu o mână pe geam, fumând şi afumând indiferent
tapiţeria din piele a jeep-ului meu auriu, cu bord de mahon.

   Din motivul ăsta există zeci de "instituţii financiare" care
dezvoltă uneori accente pure si limpezi de cămătărie şi care o duc atât
de bine, tot de-aia gradul de îndatorare permis in rândul populaţiei a
ajuns până la 70% (adica, pentru neştiutori, tu, muritor de rând fără
bani, dar cu nevoi care trebuie satisfăcute, ai voie să te împrumuţi la
noi până la nivelul de a ne da nouă pe fiecare lună până la 70% din
veniturile tale, dacă eşti atât de fraier), din acelaşi motiv oameni
care deja sunt plini de bani până peste burţile lor odios de umflate
doresc să aibă şi mai mulţi bani, de-aia VIDeni si cocoşi taxează
parcarea pe spaţiul care înainte era public şi se numea trotuar, de-aia
parlamentari găunoşi în gândire şi putred de bogaţi se bucură la cei 25
de milioane pe lună pe care li-i plăteşte statul pe chirie deşi ei au
câte două imobile în Bucureşti, in fine, de-aia suntem împărţiţi cu sau
fără ştirea noastră în cele două cete de fraieri şi şmecheri care
există împreună şi se condiţionează una pe celalaltă încă cu mult
înainte ca toată marmura din România să-i aparţină rozaliului din
fruntea Capitalei.

    Rostul acestei introduceri exagerat de mari (chiar mai mare
decât restul însemnării, dacă stau să mă gândesc) este, pe lângă
efectul de benefică şi eliberatoare revărsare de venin şi frustrări,
acela de a face trecerea la ceea ce a ţinut prima pagina a ziarelor (pe
lângă arestarea şi eliberarea lui Cioacă – evident!- şi ziua de naştere
a lui Ceauşescu), şi anume marea şi penibila fraudă a Societe
Generalului din Franţa, care a pierdut, sărăcuţa multinaţionala
zgârcită şi leşinată după banii altora, 5 miliarde de euro. Subliniez
de la început că nu mi-e deloc milă de somnul pierdut pe câteva nopţi
al celor din conducerea lu’ peşte, iar singurul lucru de care mi-ar fi
părut oarece rău ar fi neplăcerile pe care le-ar fi putut cauza o
eventuală criză a instituţiei cu pricina în rândul câtorva prieteni
apropiaţi care au destinele unite într-un fel sau altul de surioara mai
mică a SG-ului din România, banca la fel de penibilă cunoscută ca fiind
şi moştenitoarea Bancorexului.

    Deci profit de această ocazie pentru a exprima o mare şi
neţărmurită bucurie şi de a-mi striga din toţi plămânii, dar în acelaşi
timp respectuos şi deontologic fericirea pricinuită de acest eveniment
în felul următor: "Na, crăpa-v-ar pipotele-n voi de nesătuli după bani
şi îndoctrinaţi cu vorbe mari, directoraşi de doi lei şi sefuleţi
ajunşi băgatori de seamă în dosul găunos al mamutului franCO-Comunist
pe care vă bateţi în piept că-l reprezentaţi!" Acum, ca sa-mi fie şi
mai bine înţeleasă satisfacţia, trebuie să recunosc cu durere-n suflet
şi cu părere de rău că tocmai mi-am băgat – ce n-are Zoe Petre şi a
primit VIDeanu prea multe în gură – în "angajatorul numărul 1 din
România" şi am plecat abandonând corabia acum nici două săptămăni ca un
şobolan nevolnic ce sunt. Oricum, în cazul în care cineva plânge de
paguba lor, vreau să-l informez ca SG-ul are şi aşa profit de încă vreo
800 de milioane, deci să stea liniştit, că nu dau ăştia faliment prea
curând la cât de nesătuli se arată. Eu unul sunt mulţumit că am apucat
să-mi iau ghiozdanul (adică ceea ce a reprezentat prima noastră de
Crăciun, sau de sfârşit de an, sau de performanţa, whatever) de anul
trecut, că sunt convins că după treaba asta, nici măcar pix cu însemnul
firmei nu mai primeam la Paştele lor de fomişti zgârciobi cu aere de
mari intelectuali, bancheri rafinaţi şi cunoscători şi îndrumători ai
pieţei.

   Mai vreau doar să-l/să-i felicit pe ăla/ăia (că sunt convins că
au fost mai mulţi) care le-a(u) făcut-o şi să-l conving de tot
sprijinul meu neprecupeţit şi admiraţia pe care i-o port, că i-a lăsat
cu buza umflată de 5 miliarde. E tipul ăla cu faţă de ţap ispăşitor pe
care marele presedinte de bancă îl facea, într-un moment de revoltă
infantilă (ofticiosuu’, ofticiosuu’! ) ) "escroc", "fraudator" şi
"terorist"… Bravo, Jeroame, eşti tătic!

    Şi vreau să închei cu vorbele lu’ un alt preşedinte, doar că
de ţară, pe nume Sarkozy, care a exprimat politicos şi plictisitor ceea
ce am incercat eu să sugerez făţiş în tot textul ăsta: “Trebuie să renunţăm la un sistem care şi-a pierdut măsura, în câteva
ore se pot obţine profituri, dar şi pierderi uriaşe. Este timpul să
realizăm necesitatea de a aduce puţină înţelepciune în aceste sisteme”.

    P.S.  În cazul în care cineva trecut pe-aici este mirat
de aparţia succesivă în text a unui personaj de tristă amintire (nu, nu
Ceauşescu, mă refer la VIDeanu – încă 5 luni şi gataaaaa!!!), motivul meu e
următorul: "Un calcul simplu a scos la iveala ca în ultimii trei ani au fost schimbate 2.500.000 de borduri, pe aproape 2.000 de strazi, fiind cheltuiti din banii bucurestenilor 25.000.000 de euro." (Jurnalul National)

 

    Poveste vesela 

    Perioada asta de sarbatori incepe sa ma calce pe nervi si iar
trebuie sa apelez la resurse nebanuite de suportabilitate ca sa trec
peste. Cum evident vine Craciunul si trebuie sa fim mai buni, mai
iubitori, sa apreciem crengutele de brad, sa primim lumina sarbatorii
bla bla, din nou trebuie sa imi afisez zambetul inconstient pe fata si
sa ma fac ca nu observ toate neplacutele situatii asociate cu
anotimpul, de la personajele total antipatice si care te-au plicitisit
un an intreg care tin sa-ti ureze, sa-ti urasca, sa-ti urineze urari
lacrimogene pentru anul care vine si pana la conversatiile stupide de sezon care incep cu "ce faci de Craciun/Revelion?"; de la aglomeratiile
de pe strazi la cele din
hiper-marketuri; de la trilurile suav-racnite ale colindatorilor din
tramvai la
difuzoarele pline de colinde americanizate din magazine, patinoare,
gari, autogari; de la avalansa de promotii ametitoare si inselatoare la
noianul de reclame cu mosi grasi cu barba alba, indiferent de produs.
Urmeaza "advertising profesionist" din partea profetilor din
publicitatea romaneasca cu Mosu’ la prezervative si detergent inalbitor
si a fost acoperita toata gama.

    Si ca tot am adus vorba de fitze, sarbatori si oameni ce de
mult nu-si mai vad lungul nasului si nu-si amintesc de veceul din
fundul curtii de unde-au plecat, am fost, märe, ca un corporatist ce se
respecta, la noua senzatie ce s-a incetatenit in Romania, noul obicei
traditional importat din afara: Christmas Party-ul, fatä!!! Daaaa,
petrecere de Craciun pentru angajati, din partea maretei firme care-i
sclavageste tot anul! Lucrez, in cazul in care n-am mai specificat asta
pana acum, cu fisa postului de "sclav pe plantatie" la – cum le place
lor sa-si zica – "angajatorul anului 2007", firma de mare staif, se
promoveaza cu imagini de Hagi, Ilie Nastase etc., anunta sute de
milioane de euro profit anual, cresterea activelor cu jdemii la suta,
cote de piata de zeci de puncte procentuale, increderea imensa din
partea clientilor, premii internationale de profil scoase si bagate in
ochi la chioru’ de angajat care nu e in stare sa vada si sa aprecieze!
Si ce folos, ca aceasta mare scula din dotare nu e, fata mare, -n stare
de o prima de Craciun, de vreuna de performanta si alte asemenea care
se mai importa din afara o data cu frazele pompoase, sforaitoare si
bune de afisat pe site-uri si in reclame menite sa aduca, in avaritia
si obsesia lor continua dupa bani, si mai multi clienti buni de
fraierit si de luat si ultimul sfant de la ei. 

    Da, e vorba de un mare cacat de institutie financiar-bancara
ce inainte ar fi purtat numele de "camatarie", institutie atat de
profesionista si bine organizata incat, in scopul de a isi atinge
obiectivele impuse, le baga pe gat clientilor, atunci cand ii pacalesc
sa contracteze un credit, si o hartie printre alea de semnat prin care
se trezesc oamenii cu scrisoare acasa prin care li se multumeste ca au
aderat la fondul lor de pensie sau ca au devenit posesorii unui nou tip
de card etc. Deci la petrecerea respectiva aveam toate sansele sa
intalnesc toti hulpavii astia nesanatosi si fara pic de constiinta si
mila fata de clientii la a caror dispozitie se presupune ca ar fi,
exact genul de oameni care ar lua si camasa de pe tine daca n-ai fi
atent, ca mai apoi sa se intalneasca la sfarsit de an cu toti cei din
teapa lor si sa-si povesteasca intre ei ispravile.

   Asa ca m-am dus, hotarat sa nu stationez mai mult de o ora, cat
imi impusesem limita maxima de suportabilitate. Si erau ei, acolo, in
hotel de fite, in inima targului, tot tacamul de aere si mirosuri
rafinate specifice, cu portari la intrare, cu dom’soare care te iau cu
"buna seara", cu garderoba, cu mancarea obisnuita, niste bucate in
miniatura, facute parca pentru pitici fara pofta de mancare dar care
costau in mod normal mai mult decat salariul meu pe o luna si din care
evident ca se infruptau nesatulii. Prin "nesatulii" am descris intreaga
gloata de penibilosi, compusa din sefi mai mari, usor de recunoscut
dupa costumele mai scumpe, cheliile mai pronuntate, privirile
superioare si implinite; apoi sefuletii mai mici, cu chelii in
desavarsire, costume mai ponosite, gesturi mai taranesti si capete mai
aplecate, zambete mai lingusitoare; femei, femeiusti, dame de companie
si alte asemenea vopsite si cu sutienele scoase la vedere, cu rochii
de  seara, bijuterii chicioase pe care le vedeam si eu, care de obicei
nu observ nici ce culoare are carpeta cand merg undeva, apoi vin vacile
batrane, zgripturoaicele scortoase care se scuturau pe muzica marelui
invitat, baiatul ala tuns cu ciobul care scoate hit-uri cantand de la
coada la cap, cu care isi faceau poze pitipoancele, ca e mare lucru din
cate am inteles sa fii in aceeasi incapere cu el. In fine, s-a putut
remarca toata pleiada asta atat de scarboasa venita in speranta, asa
cum am auzit de la director, de a aparea in marile reviste de high-life
(sa lesin cand zic asta, nu altceva) existente in Romania, ca si in
anii trecuti, la rubrici gen "party-ul anului" si alte asemenea
penalitati.

    Ia uite, frate, unde am ajuns, sa fiu in high-life-ul
bucurestean, ma lasi? Si castig sigur mai putin decat baiatul care imi
dadea bautura, am mai putine beneficii decat fata de la receptie si
sunt sigur chinuit mai mult decat umerasul cu numar pe care mi l-au dat
la garderoba si pe care l-am returnat dupa o ora de suportabilitate.
Iesit afara, trag aer rece si jegos de Bucuresti in piept si ma intorc
la ale mele zilnice autobuze, strazi neasfaltate si cersetori cantatori
ca instalatiile de pom!

 

    Poveste trista 

     La doar cateva zile distanta, am fost cu directorul
departamentului si doi colegi sa impartim niste cadouri, haine, mancare
si jucarii stranse din donatii facute tot de noi la o casa de copii din
fundul Berceniului, in jos pe soseaua Oltenitei, intr-un loc uitat de
lume, spre marginea Bucurestiului, amenajata intr-un fost sediu PNL
abandonat, intre niste blocuri vechi si ponosite ce au scapat de vopsit
si restaurat vreme de cateva decenii bune. Am intrat printr-o curte
mica interioara ce continea cateva sarme pe care erau intinse niste
haine zdrentuite la uscat, resturi de mobilier vechi si cateva
cauciucuri aruncate de spalatoria de masini de langa. Au venit cativa
copii sa ne-ajute sa caram sacii inauntru, cei mai mari fiind pustani
de 14-15 ani cu haine roase, ne-au dus in niste holuri stramte si
murdare pana intr-o incapere unde doua femei invatau cateva fetite de
8-9 ani sa cante colinde dupa niste foi avute in fata. Ma uitam, stiau
sa citeasca si chiar foarte bine, in incaperea aia era cald, soba isi
facea treaba si copiii se uitau la noi cu sclipirea cunoscuta a
privirii unui copil atunci cand primeste un cadou, deloc uimiti, cine
stie cati altii ca noi mai venisera pe acolo in anii trecuti, tot
facand mici gesturi caritabile care nu-i ajutau prea mult, dar macar le
faceau anumite perioade sa para mai suportabile. Una dintre femeile
care se ocupau de locul ala, mai degraba o fata probabil netrecuta de
25 de ani ne-a prezentat ce mai era de prezentat, si
anume cateva camere despartite intre ele prin pereti falsi ce nu se
intindeau pana in tavan, adapostitoare de cateva paturi si dulapuri de
haine. Ne-a povestit despre un bebelus de 3 saptamani cu probleme de
respiratie, nu am inteles prea bine despre ce era vorba, fiind prea
uimit de ce vedeam in jur, o colega a promis ca incearca sa-i gaseasca
un sirop, au urmat apoi alte cateva cuvinte despre locatia respectiva
si planurile pe viitor care se faceau….

    Dracu, am plecat toti de-acolo cu mintea in alta parte, in
masina n-a scos nimeni niciun cuvant timp de vreo 10 minute, ne uitam
in gol si nu mai stiam ce sa spunem… Si in drumul inapoi treceam iar
prin centru, pe langa magazinele luxoase de pe Magheru, pe langa
hoteluri, pe langa viata… Gustul amar mi-a ramas pe buze toata ziua,
seara m-am culcat cu imaginea in minte si cu scarba resimtita fata de
diferenta asta imensa pe care am trait-o in doar cateva zile, zidul
dintre mizeria, saracia si speranta care licarea in ochii unor oropsiti
si luminile, grandomania si lipsa de omenie a unei parti a societatii
de care cu siguranta m-as putea lipsi. Anotimp al cumparaturilor, al
cadourilor, al bucuriei, al fericirii… pe dracu’!

                                                                                                       Octavian Paler